Out of Love

Out of Love, 2015

Ciclop Garage, Bucharest, Romania


Sometimes love feels like this. It is still love, but when it is unwatered, kept away from sunshine, when it has no resolve and turns on itself, it betrays its very reasons for existing.

Calamities are fascinating to look at. It is impossible to admit this out loud, but something in us always wants to halfway assist in such spectacles of downfall—as long as it is not our very own.

You might also feel like this in secret.

You can stick your finger in between the metal fence if you feel compelled to, but do not touch—you could be contaminated by this all-too-human love fungus that turns every rose into rot and the smell of hope into the musky scent of regret.

It's not fun to think about these things, I know, but they exist.
I've felt them too, as I'm sure you have.

But let’s look at all of this from afar. Can we?

Do you feel the stickiness under the soles of your feet? That is love, overripe.
Do you feel like wildly shaking your entire body? That is the unbearable debris of love holding you by the earlobes.
Do you feel like a ghost? That is unreflected love—a mirror without bounce, a shiny surface without any light spectrum to animate it.

There might be other symptoms. You might know them. Some of you.

Let’s only look at it from afar, like we are visiting our very own museum of emotional calamities—
and resisting the urge to ever touch the artifacts.










În afara iubirii, ganduri din 2025

Uneori, iubirea se simte așa. Este tot iubire, dar când nu este udată, când este ținută departe de soare, când nu are nicio rezolvare și se întoarce împotriva ei însăși, își trădează chiar motivele existenței.

Calamitățile sunt fascinante de privit. Este imposibil să recunoaștem acest lucru cu voce tare, dar ceva din noi vrea întotdeauna să asiste, măcar pe jumătate, la astfel de spectacole ale decăderii—atâta timp cât nu sunt ale noastre.

S-ar putea să simți și tu asta, în secret.

Poți să-ți strecori degetul printre gratiile gardului, dacă simți nevoia, dar nu atinge—ai putea fi contaminat de această ciupercă a iubirii prea umane, care transformă fiecare trandafir în putregai și mirosul speranței în aroma grea a regretului.

Nu e plăcut să ne gândim la astfel de lucruri, știu, dar ele există.
Le-am simțit și eu, după cum sunt sigur că și tu le-ai simțit.

Dar hai să privim toate acestea de la distanță. Putem?

Simți lipiciul sub tălpile picioarelor? Asta e iubirea răscoaptă.
Simți nevoia să-ți zgudui tot corpul? Aceasta este greutatea insuportabilă a iubirii care te prinde de lobii urechilor.
Te simți ca o fantomă? Aceasta este iubirea nereturnată—o oglindă fără reflexie, o suprafață strălucitoare fără spectru de lumină care să o anime.

S-ar putea să existe și alte simptome. Poate le cunoști. Unii dintre voi.

Să privim doar de la distanță, ca și cum vizităm muzeul propriilor noastre calamități emoționale—
și rezistăm impulsului de a atinge vreodată artefactele.